Copiii nu-nţeleg ce vor:
A plânge-i cuminţia lor.
Dar lucrul cel mai laş în lume
E un bărbat tânguitor.
Nimic nu-i mai de râs ca plânsul
În ochii unui luptător.
O luptă-i viaţa; deci te luptă
Cu dragoste de ea, cu dor.
Pe seama cui? Eşti un nemernic
Când n-ai un ţel hotărâtor.
Tu ai pe-ai tăi! De n-ai pe nimeni,
Te lupţi pe seama tuturor.
E tragedie nălţătoare
Când, biruiţi, oştenii mor,
Dar sunt eroi de epopee
Când braţul li-e biruitor.
Comediant e cel ce plânge,
Şi-i un neom, că-i dezertor.
Oricare-ar fi sfârşitul luptei,
Să stai luptând, căci eşti dator.
Trăiesc acei ce vreau să lupte;
Iar cei fricoşi se plâng şi mor.
De-i vezi murind, să-i laşi să moară,
Căci moartea e menirea lor.
(George Coşbuc – Lupta vieţii)
28 nov. 1916. Aşa precum spartanii îi au pe cei 300 hopliţi ai regelui Leonida de la Termopile şi românii îi au pe cei 300 din Regimentul 2 Roşiori ai colonelului Naumescu de la Prunaru, din timpul bătăliei pentru Bucureşti. În faţa trupelor de elită germane din Alpenkorps care ocupaseră satul Prunaru blocând retragerea trupelor româneşti din încercuire, după patru atacuri cu infanterie respinse cu mari pierderi de partea românească, comandamentul român ordonă o şarjă de cavalerie care să deschidă o cale de scăpare armatei prinse în capcană. Misiunea era fără întoarcere şi toţi ştiau acest lucru… dar „Colonelul Gheorghe Naumescu, deşi bolnav de pneumonie şi cu o rană recentă care nu se închisese, preia conducerea directă a detaşamentului de cavalerie, neacceptând să dea comanda sinucigaşă unuia dintre ofiţerii subordonaţi.”
„Domnule general, Regimentul 2 Roşiori vă mulţumeşte pentru onoarea ce-i faceţi de a putea muri pentru patrie” îi va fi răspuns atunci colonelul Naumescu generalului Referendaru, de la care primise ordinul de despresurare. Apoi “s-a aşezat în fruntea regimentului, la ora 8:30 dimineaţa spunând: „Locul comandantului e în capul trupei. Nu mi-ar fi ruşine mie să îmi plece la primejdie copii, iar eu părintele lor, să stau la o parte. Soarta lor trebuie să fie şi a mea. Cinstea aceasta n-o las ajutorului meu.””
“Astfel s-a ajuns la celebra șarjă de la Prunaru. Locotenentul Constantin Postelnicu a primit misiunea de a informa comandamentul român de planul de atac. El a fost capturat de soldatii germani și împuşcat, în urma refuzului său de a divulga informații despre mișcările de trupe. Primind ordinul de atac, cavaleriștii s-au repezit spre pozitiile germane. În afara satului, zeci de nemti au fost surprinşi. Multi au fost zdrobiţi de cai, iar alții spintecați de cavaleriști. Escadroanele și-au împărțit direcţiile de atac și au continuat spre sat. Acolo, amplasamentul mitralierelor germane era astfel organizat încât asigura foc încrucişat.
Comandantul Gheorghe Naumescu fusese împușcat. Locotenentul Emanoil Pop a descălecat pentru a încerca să îl ajute. Colonelul i-a spus să îl lase și i-a ordonat să sune din nou reluarea şarjei. Pop a sunat din trompetă pentru a reaprinde scânteia războinică a soldaților români, dar în scurt timp a fost și el împuşcat. Luptele au continuat în sat cu o ferocitate nemaiîntâlnită. Caii căzuți au fost folosiți ca scut de cavaleriști, iar luptele corp la corp au fost de o ferocitate extraodinară. Cadavrele a sute de oameni au împânzit câmpul de batalie.
Monumentul Eroilor Div. 2 Cavalerie din Iaşi, autor Ion C. Dimitriu-Bârlad, dezvelit în 1927, cod LMI IS-III-m-B-04281 sursa foto http://romaniancoins.org/iasi/html/cavaleristul.html
Cavaleriştii români care au supravieţuit şarjei au încercat să se retragă din sat, dar soldații nemti creaseră din nişte copaci doborâți un punct strâmt de-a lungul drumului de ieşire din sat, punct în care plasaseră o mitralieră. Cavaleristii au fost întâmpinaţi de focuri de armă, foarte mulți fiind secerați. Căpitanul Tudor, sublocotenentul Diaconu Poposa, plutonierul Alexandru Chiţan şi sublocotenentul Ion Hristea s-au desprins de grupul principal şi s-au năpustit asupra cuibului de mitralieră. Hristea a reușit să omoare servanţii mitralierei, dar capitanul Tudor şi sublocotenentul Poposa au fost ucişi, iar Chiţan a fost rănit.
În urma sacrificiului cavaleriştilor de la Prunaru, divizia 18 infanterie a reuşit să spargă încercuirea și să se retragă.”
http://vladimirrosulescu-istorie.blogspot.ro/2012/11/sarja-de-la-prunaru-primul-razboi.html
„În urma acestei şarje regimentul, care numărase 14 ofiţeri şi 360 călăreţi, a rămas cu doi ofiţeri şi 50 – 60 de oameni, printre cei rămaşi pe câmpul de luptă aflându-se şi colonelul Naumescu, grav rănit, luat prizonier şi mort peste câteva luni într-un spital din Sofia. Referindu-se la jertfele roşiorilor, colonelul C-tin Postelnicescu, scăpat ca prin minune, menţionează: „s-au petrecut aici scene de un dramatism de neînchipuit. Locotenentul Budac (Alexandru, n.ns.), rânit mortal, este dus de calul său până când se prăbuşesc amândoi acoperind cu trupurile lor o mitralieră cu servanţii lor cu tot. Printre noi trece în fugă nebună un cal cărând pe sergentul Stroe, căzut şi rămas numai cu un picior prins în scară. Rând pe rând cad: colonelul Naumescu având calul ucis sub el; apoi răniţi, maiorul Gheorghiu, căpitanul Vasilescu, locotenenţii Munteanu, Vasile Georgescu. Escadronul 2 rămâne repede fără nici un ofiţer. Plutonierii şi sergenţii însă, flăcăi plini de inimă, sunt de îndată în locul lor””