În orice atlas geografic școlar există cel puțin o pagină cu profile altimetrice ale României în diverse sensuri și direcții; subiectul e tratat fugitiv (dacă e tratat) în școala generală iar ulterior e uitat complet. Eu personal am redescoperit tematica după ce am intrat în contact cu domeniul GPS (prin 2005 se întâmpla asta) și am început să culeg date pentru Proiectul România Digitală (trasee de drumuri naționale și nu numai).
Partea cu adevărat interesantă e că importanța pur geografică a profilelor altimetrice se oprește într-adevăr doar la ușa sălii de clasă – dar dacă introducem însă în ecuație evenimente istorice legate de zonele respective putem obține perspective cu totul noi de abordare.
Primul profil pe care doresc să îl prezint este cel al traseului București – Obârșia Lotrului, parcurs pe A1, DN7 și apoi pe DN7A. Concepte precum „câmpia înaltă a Piteștiului” sau „dealuri subcarpatice” ne-au trecut tuturor pe la urechi la orele de geografie; de proveniență mai recentă sunt celebrii mici de pe Dealul Negru sau așa-zisa stațiune Voineasa, visul comunist de a transforma turismul de relaxare la aer curat într-un concept de masă. De visul Vidra nu mai zic nimic…
Ghici ghicitoarea mea: de ce oare de la Voineasa în sus nu mai există localități permanente?