Se împlinesc astăzi 97 de ani de la Bătălia de la Spătăreşti. În acele zile de ianuarie 1918, în acel loc, un regiment român de grăniceri, circa 500 de oameni, au înfrânt şi dezarmat circa 10.000 de soldaţi din corpul 2 de armată rusesc. Armata roşie, sub influenţa elementelor bolşevice, părăsea linia frontului şi încerca o retragere în forţă spre Rusia dedându-se la jafuri şi samavolnicii împotriva populaţiei civile româneşti din satele care avea neşansa să stea în cale “prietenilor şi aliaţilor” ruşi. Comandamentul român condus de generalul Prezan hotărâse că niciun soldat rus nu va pleca înapoi înspre Basarabia înarmat şi instruise trupele româneşti să nu permită ruşilor pustiirea ţării.

La sud de Fălticeni la “27 ianuarie 1918, ora 10 a.m., trupe din corpul 2 rus, aproximativ 10000 de oameni cu 100 de tunuri, înaintează spre Fălticeni pentru a-și croi drum prin sudul Bucovinei. Apropierea lor constituia un pericol iminent pentru orașul Fălticeni, unde se afla batalionul 2 din regimentul 1 grăniceri, aproximativ 500 de oameni. Batalionul iese în față, ocupând poziții la Spătărești, călare pe direcția Soldănești – Ciumulești – Fântâna Mare – Bogdănești, interceptând drumul spre Baia și Cornul Luncii. Două companii din batalionul al 3-lea prelungesc cele două aripi la dreapta și la stânga, mai adăugându-se un escadron de cavalerie pentru recunoașteri.

O delegație a comandantului rus se prezintă la Fălticeni colonelului Rădulescu, comandantul regimentului 2 grăniceri, somându-l să lase rușilor drum liber spre Suceava, altfel își vor dechide drum cu forța și își declină orice răspundere față de pagubele ce le va suferi orașul și populația. Li se răspunde cu invitația de a reveni în cantonamentele lor sau să depună armele, imputându-li-se devastările produse prin sate, tăierea liniilor telefonice și atacarea posturilor române. Sunt conduși printre liniile române înapoi spre tabăra rusă, acolo se decide atacarea românilor pentru a forța trecerea.

La 11.30 patrule ruse de cavalerie și infanterie iau contact cu patrulele noastre, un sfert de oră mai târziu capul coloanei ruse de atac apare pe șoseaua Fălticeni – Ciumulești, ieșind din Dumbrăvița. Ai noștri trag focuri de avertisment, rușii ripostează trăgând în plin. Românii ripostează cu mitraliere. Începe bombardamentul rus de artilerie, dar lipsit total de precizie, din motivele explicate mai sus, din trei sute de proiectile niciunul nu a atins orașul. Totuși, sub acoperirea tragerilor, rușii se desfășoară în valuri de atac, lanțuri de trăgători, la o distanță de 1500 de metri de pozițiile române și avansează precaut până la 200 de metri, pe trei valuri de atac. Românii sunt dispuși pe singură linie rarefiată, dar ripostează cu focuri de arme individuale. Rușii pornesc la atac, superioritatea lor este evidentă. Românii trag cu sete, apoi contraatacă la baionetă, o linie rarefiată, subțire, contra a trei valuri inamice. Totuși, minunea se produce, rușii sunt respinși și dați înapoi de impetuozitatea contraatacului român. Rând pe rând, patru atacuri sunt respinse și contraatacate la baionetă. Câmpul din față este plin de cadavrele rușilor.”

Dezvelit în 1922, operă a sculptorului Theodor Burcă, monumentul “Grănicerul de veghe” comemorează vitejia ostaşilor Regimentului 2 Grăniceri împotriva Corpului 2 de Armată rus pentru ocuparea Fălticeniului. Sursa foto http://cronicadefalticeni.com/2013/01/28/granicerul-de-veghe-evoca-lupta-de-la-spataresti-de-acum-95-de-ani/

Epilogul luptei
“Revenind la Spătărești, după bătaia mâncată, spre seară se prezintă comandantului regimentului român o delegație rusă condusă de soldatul Selepin, comandantul ales al corpului 2 de armată rus, împreună cu șeful său de stat major, măcelarul evreu Moina Podolschi, ca să vedeți de cine era condus un corp de armată rus. Ei cer să li se lase liberă retragerea spre Cornul Luncii, comandantul român cere predarea armamentului și muniției. Tratativele se prelungesc până dimineața, la ora 7.30 apar trupe ruse care anunță capitularea, în final și delegația acceptă predarea.

Între timp, în cursul nopții, operațiunile militare continuă. Un batalion românesc din regimentul 16 care urmărea și dezarma rușii întâlniți în cale a ocupat Ciumuleștii și a instalat pe un deal o baterie din regimentul 25 care îl însoțea. Dimineața, la ora 7.30, această baterie deschidea focul asupra satelor Bogdănești, Dumbrăvița, Camarzani și a șoselelor de legătură pline de trupe rusești, infanteria pornește la atac, rezultă o debandadă totală în rândul bolșevicilor. Artileria rusă încearcă să fugă spre Bucovina, dar sunt capturate de plutoanele de grăniceri de la Mălini și Cornul Luncii. Infanteria se împrăștie și încearcă să fugă, dar majoritatea sunt capturați de trupele române.

Dezarmarea rușilor a ținut cinci zile, s-au luat 4000 de puști, 74 de mitraliere, 84 de tunuri, 158 de chesoane etc. Soldații dezarmați sunt îmbarcați în trenuri și expediați prin Dorohoi în nordul Basarabiei. Am avut 14 morți, 28 răniți grav și 55 ușor. Rușii au avut între 150 și 200 de morți (80 vor fi îngropați de către români) și între 400 și 500 de răniți.”
http://cristiannegrea.blogspot.ro/2012/05/batalia-moldovei-in-razboiul-roman.html

Întâmplarea cu soldatul Selepin, comandantul Corpului 2 de armată rus şi cu măcelarul Moina Podolschi, şeful său de Stat Major, este absolut colosală… Grotescul situaţiei era absolut înspăimântător şi explică fără doar şi poate fermitatea părţii româneşti în a nu lăsa liber tranzitul unor asemenea trupe pe teritoriul românesc.

“Refuzul României de a se comporta ca un stat mic şi subordonat şi abilitatea sa de a reduce prezenţa militară rusă în Moldova de la peste 1.200.000 trupe , la începutul lui noiembrie 1917, până la 50.000, la sfârşitul lui ianuarie 1918 a provocat uluire, furie şi îngrijorare la Kremlin. Îngrijorarea s-a transformat în disperare pe 23 ianuarie, când trupele româneşti au intrat în Basarabia. Combinaţia de teamă şi de furie provenită din convingerea şovinistă că înfrângerile militare erau provocate de o civilizaţie inferioară au împrumutat reacţiei militare a Rusiei o neputinţă iraţională. După cum nota şeful Armatei a IV-a ruse :

« Soldaţii noştri au fost cuprinşi de o teamă incredibilă de regimentele româneşti, la care se uitau mai devreme cu o condescendenţă vecină cu mulţumirea; pentru că trupele române, iritate de comportamentul incalificabil al camarazilor ruşi, i-au pedepsit deseori fără milă […] O ură adâncă, amestecată cu teamă se răspândeşte printre trupele ruseşti care, pentru prima oară de la revoluţie, au întâlnit un obstacol în calea propriilor excese.»”
(Larry L. Watts, Fereşte-mă, Doamne, de prieteni. Războiul clandestin al blocului sovietic cu România, ed. Rao, 2011, pag. 74)