4 aprilie ar trebui să fie o zi de doliu naţional pentru România. O zi când toţi românii ar trebui să ţină un minut de reculegere în memoria celor 2.942 morţi şi 2.126 de răniţi, victime ale bombardamentului Bucureştiului de acum 71 de ani de către aviaţia americană. Nu există niciun monument comemorativ al acestei tragedii, care supravieţuieşte doar în memoria istoricilor şi a celor vârstnici. Singura denumire care aminteşte acest eveniment este cea a Cimitirului 4 aprilie din Bucureşti. Impropriu spus “cimitir”… pentru că nu există cruci cu numele celor decedaţi, garduri, alei… mai degrabă un teren viran. Anexă a Cimitirului Calvin. În care “curajoşii” au început deja să-şi îngroape morţii noi peste cei vechi, din 1944…

Imagine Google Earth din 3 Aug. 2012 a Cimitirului 4 Aprilie din Bucureşti.

Obiectivul principal al celor 220 bombardiere B-17 şi 93 bombardiere B-24 (Libertador) fusese nodul feroviar de la Gara de Nord. Printre obiectivele secundare şi actualul Hotel Hilton, comandament al trupelor germane în acel moment. Peste 1000 de tone de bombe au curs din cer asupra Bucureştiului… Gara şi nodul feroviar au suferit avarii importante, dar nu cât să le scoată complet din funcţiune. În schimb casele şi clădirile care flancau Gara de Nord, în special “zona Gării de Nord (Calea Griviţei, Calea Plevnei, Bd. Titulescu, Dinicu Golescu, Şos. Orhideelor), cartierele Giuleşti şi Crângasi, antiaeriana dintre bd. Ghencea şi Alexandriei şi cea din Băneasa”, au fost puternic lovite. Numărul victimelor a fost atât de mare şi pentru că în acel moment Gara de Nord era plină de refugiaţi din Moldova, care încercau să scape din calea armatei sovietice, care ocupase la acea vreme nordul ţării. În dimineaţa respectivă fusese un exerciţiu de pre-alarmă de atac aerian, încă unul dintr-o lungă serie fără finalitate, iar când alarma a sunat din nou, în jurul orei 13:45, locuitorii Bucureştiului nu au luat-o în serios…

http://vimeo.com/60264404
(“4 Aprilie 1944 – Moartea venea din cer”, Stelian Tănase)

Devastarea produsă în Bucureşti în urma bombardamentului aliat a fost imortalizată pe un film de epocă:
https://www.youtube.com/watch?v=ljbqCDLIMoU&feature=youtu.be&t=11m45s
(WW2: Bombing Damage, Romania & German Prisoners Camp (1943))

preluat în parte şi în reportajul Monicăi Ghiurco din 4 aprilie 2014:
http://stiri.tvr.ro/zi-neagra-in-istoria-bucurestiului–3000-au-murit-in-urma-bombardamentului-din-1944_42739.html

Dar impresiile supravieţuitorilor sunt cele care transmit oroarea în deplinătatea ei:
“Scriitorul Mihail Sebastian nota: „Ieri după-masă am fost în cartierul Griviţa. De la Gară la Bulevardul Basarab, nici o casă – nici una – n-a scăpat neatinsă. Priveliştea e sfâşietoare. Se mai dezgroapă încă morţi, se mai aud încă vaiete de sub dărâmături. La un colţ de stradă trei femei boceau cu ţipete ascuţite, rupându-şi părul, sfâşiindu-şi hainele, un cadavru carbonizat, scos tocmai atunci de sub moloz. Viziune, atroce, de coşmar. N-am mai fost în stare să trec dincolo de Basarab – şi m-am întors acasă, cu un sentiment de silă, oroare şi neputinţă.””

Calea Victoriei si hotelul Athene Palace dupa ce au fost incendiate ca urmare a bombardamentelor in 1944 (Sursa Imagini şi tăieturi din articolele presei vremii cu Bucureştiul bombardat:
http://art-historia.blogspot.ro/2009/01/bucurestii-bombardati.html

“Gh.Zane a constatat foarte rapid proporţiile dezastrului: „se vedea arzând Athénée Palace, fum se ridica din alte părţi ale oraşului. Am ieşit cu Lena din hotel şi cu un sentiment de oroare ne-am îndreptat spre Athénée Palace care tot ardea, flăcări ieşeau de prin fiecare fereastră; ceva mai sus, pe Calea Victoriei, am văzut fumegând hotelul Splendid, aproape complet dărâmat, pe trotuare numai sticlă sfărâmată de la vitrinele magazinelor distruse de suflul bombelor. În spatele Ateneului devastat, mai fumega locul expoziţiei Comitetului de Patronaj. În sus pe Calea Victoriei, pe stânga şi pe dreapta, din loc în loc, clădiri dărâmate. Până în str. Frumoasă, mai toate geamurile făcute fărâme; călcam cu prudenţă şi ocoleam grămezile. Din str. Sf. Voievozi înspre Gara de Nord, bombardamentul făcuse îngrozitoare ravagii. Am văzut un tramvai surprins în mers; conducătorul mort stătea căzut cu pieptul lipit pe comenzi. N-am mers mai departe.”
[…]
Maruca şi George Enescu au ieşit pe terasa palatului Cantacuzino, de unde au privit teribilul spectacol: „La cincizeci de metri distanţă, ardeau oamenii pe acoperiş, unde se refugiaseră văzând că imobilul – hotelul Splendid, cu douăzeci de etaje – ia foc, fără putinţă de scăpare; maşini în flăcări, cu şoferul mort la volan, cu ocupanţii maşinii calcinaţi în adâncul ei, trecând în zigzag cu o viteză nebună, prin faţa porţii noastre, zdrobindu-se la prima cotitură a străzii; trecătorii fugeau fără ţintă, unde să se ducă? Făcuţi fărâme sub ochii noştri, de explozii ce îşi accelerau ritmul din minut în minut, zgâlţânau din temelii casa pe care nu ne hotăram să o părăsim, cu toate rugăminţile disperate ale personalului nostru devotat, preferând să murim pe terasa noastră, sub cerul liber, decât să ne îngroape de vii dărâmăturile vreunui adăpost nesigur. Dar mai ai noţiunea morţii în astfel de momente? Gândul la aceste adăposturi mă îngrozea mai tare decât exploziile şi prăpădul făcut de bombe, chiar dacă la picioarele noastre, la etajul al cincilea, suflul arunca bucăţi smulse din pavaj, mari cât nişte pietre funerare de mormânt de copil, şi doi pereţi ai sălii de baie s-au prăbuşit cu un zgomot infernal, într-un nor de mortar şi de praf, la câţiva paşi de noi.”
[…]
Dezastrul din Gara de Nord şi din cartierul Griviţa a impresionat cel mai mult. Avioanele americane au vizat, cu precădere, Gara de Nord, instituţie civilă, în care se aflau sute de oameni, mai ales refugiaţi din Moldova. Profesorul Hudiţă s-a deplasat chiar în după amiaza acelei zile să vadă situaţia la faţa locului: „Vizităm cartierul Gării de Nord şi Calea Griviţei. Case dărâmate, copaci scoşi din rădăcină, străzi pline de moloz, pe unde nici nu putem trece cu maşina. Cordoane de soldaţi şi sergenţi de stradă caută să dirijeze circulaţia. Ambulanţe şi medici aleargă transportând răniţi.

Grupuri de soldaţi şi cetăţeni caută să scoată de sub dărâmături cadavrele celor morţi şi pe cei care mai pot fi în viaţă. Mergem pe Calea Griviţei până la camera pe care o aveau închiriată Mircea şi Lizeta. Găsim în locul casei, o imensă groapă cu apă. Bomba căzuse chiar pe casă. Am aflat pe urmă că ei erau în oraş, în timpul bombardamentului, căci altfel ar fi fost făcuţi praf, ca toate cele vreo 7 persoane, din celelalte camere, care au fost toate mutilate îngrozitor.” A doua zi Hudiţă era încă sub impresia celor văzute în Gara de Nord: „Vai de bieţii refugiaţi din Moldova, care după ce şi-au părăsit gospodăriile, îşi văd acum pierdute în Gara de Nord puţinele lucruri pe care le mai putuseră salva.”Gh. Zane a fost şi el în zonă: „Gara de Nord, Gara Basarab Mărfuri, Calea Griviţei grav lovite. Gara de pasageri, la acea oră, două după amiaza, era înţesată de călători, toţi sau aproape toţi refugiaţi din Basarabia şi Moldova. Pribegia lor lua aici sfârşit.”Ivor Porter a vizitat şi el zona respectivă: „Gara şi casele ceferiştilor din împrejurimi au fost grav avariate. Trenurile erau înţesate de refugiaţii din Basarabia şi Bucovina, astfel că pierderile de vieţi omeneşti au fost mari.””
http://www.ioanscurtu.ro/4-aprilie-1944-nu-trebuie-uitat/

“Mulţi bucureşteni surprinşi de bombardamente şi-au pierdut viaţa sub dărâmături. Potrivit istoricilor, în bombardamentele din 1944 şi-a pierdut viaţa şi compozitorul şi actorul de revistă Vasile Vasilache.” Însă despre victimele bombardamentului nu s-a scris foarte mult la vremea respectivă…
http://adevarul.ro/news/bucuresti/mari-dezastre-bombardarea-bucurestilor-44-mii-morti-sute-cladiri-facute-praf-fotografii-socante-1_50bde9247c42d5a663cfca00/index.html

Era primul bombardament dintr-o serie care avea să producă schimbări majore în aspectul capitalei României.
http://turistinbucurestiro.blogspot.ro/2012/10/bombardarea-bucurestiului-1944-ep-1.html
http://turistinbucurestiro.blogspot.ro/2012/10/bombardarea-bucurestiului-1944-ep-2.html
http://www.ringincentrulvechi.ro/bucuresti/istoric/1944-an-negru-in-istoria-bucurestilor-26843

Despre această cenzură este vorba într-un articol în două părţi despre Bucureşti 1944, un fel de „Then and Now” care face trecerea în revistă a “punctelor fierbinţi” din acele zile ale lui 1944, aflat pe pagina întreţinută de raiden, care vizita în 2009 locurile din fotografiile din mapa destinată şefilor din Marele Stat Major marcate toate cu ştampila roşie “STRICT SECRET”:
http://rezistenta.net/2009/09/1944-bombardamente-in-bucuresti-1.html
http://rezistenta.net/2009/09/1944-bombardamente-in-bucuresti-2.html

Numărul mare de victime a creat o creştere inflaţionistă a preţului coşciugelor…
“Morţii au fost îngropaţi într-o margine a Cimitirului Calvin, cu ceremonii amintind de funeralii naţionale, într-o atmosferă de durere şi consternare totală. Bucureştiul făcea cunoştinţă în acea zi cu vitregiile războiului. Pînă atunci, frontul fusese departe, şi locuitorii lui se legănau în iluzia că va fi ocolit de nenorociri. Vor urma şi alte bombardamente, dar acesta a fost cel mai distrugător. Aşa a şi rămas în amintirea Bucureştiului pînă azi, chiar dacă nimic nu aminteşte în Bucureşti de acea zi tragică. Nici cimitirul unde au fost îngropate victimele nu mai păstrează crucile. Ele au dispărut sub bălării.”
http://www.stelian-tanase.ro/bombardamentul-din-4-aprilie-1944/

Cimitirul Victimelor bombardamentului din 4 Aprilie 1944. Foto 2 Aprilie 2015

Americanii au plătit însă preţul pentru dezolarea produsă în Bucureşti. Ar fi fost mult mai mare dacă piloţii germani de vânătoare nu s-ar fi îndreptat înspre nordul Capitalei, să-i întâmpine înainte să atingă Ploieştiul, unde credeau că vor bombarda rafinăriile de petrol…

“După ce au scăpat de încărcătură, bombardierele americane au urcat la 8.000 m, făcând şi mai dificilă interceptarea lor de către vânătorii români. În total, pentru interceptare, aviaţia română de vânătoare a acţionat cu 81 de avioane, cărora li s-au mai adăugat alte 91 de aparate germane. Greul luptelor, care au durat aproape două ore, a fost susţinut de piloţii români, întrucât aviaţia de vânătoare germană a fost iniţial direcţionată către Ploieşti, pentru ca mai târziu să revină şi să atace bombardierele americane pe drumul de întoarcere. Grupul 1 Vânătoare a acţionat cu 24 de avioane IAR-80 şi IAR-81 şi a atacat inamicul atât pe drumul spre obiectiv cât şi la întoarcere, revendicând patru victorii sigure şi trei probabile. Grupul 6 Vânătoare, care a ridicat în aer 33 de avioane, a întâlnit inamicul la sud de Bucureşti, urmărindu-1 până la Dunăre. Piloţii acestui grup au obţinut patru victorii sigure şi patru probabile.

L-au pierdut în luptă pe locotenentul aviator Traian Rădulescu, care a fost găsit carbonizat în avion, lângă comuna Tomuleşti din judeţul Vlaşca. La fel, Grupul 7, cu Escadrilele 57 şi 58, a început atacul bombardierelor la est de Bucureşti, continuându-1 cu cele 18 avioane IAR-81C şi Me-109G până în preajma Dunării, raportând o victorie sigură şi patru probabile. în acelaşi sector au mai acţionat şi piloţii din Escadrilele 53 Vânătoare (cu Me-109G) şi 1 Vânătoare de noapte, din dispozitivul german de la Ziliştea (cu Me-110C3), care au revendicat alte două victorii prin adjutantul aviator Cristea Chirvăsuţă, dar au pierdut în luptă un avion Me-1 IOC, care s-a prăbuşit la 6 km de localitatea Rediu. Sublocotenentul aviator Gheorghe Stănciucu şi sergentul mitralior Gheorghe Drăgan care se aflau la bord au fost ucişi. Artileria antiaeriană a intervenit prompt, însă efectele, după cum au declarat prizonierii americani capturaţi din avioanele doborâte, au fost reduse; din cauza înălţimii mari la care zburau (6.500-7.000 m), proiectilele apărării AA au explodat mult sub formaţiile de bombardiere.

În rândul bombardierelor americane care au atacat Bucureştiul zece au fost doborâte. Cele mai multe pierderi le-a suferit Grupul 449 care, din 28 de bombardiere B-24 participante la raid, a pierdut şapte, toate doborâte deasupra României. Bombardierul B-24 H (41-29258), care a căzut lângă satul Brânceni, făcea parte din acest grup. Din echipaj s-au salvat cu paraşuta numai cinci aviatori americani. Printre ei se afla şi pilotul, locotenentul John McCormick, care a fost prins împreună cu alt membru al echipajului în comuna Ţigăneşti, în apropierea oraşului Alexandria. Acesta povestea: „Eram într-o formaţie de şase avioane care zburau la joasă altitudine. Liderul formaţiei a virat brusc la dreapta, ceea ce ne-a lăsat cumva descoperiţi… Eu eram în ultimul avion din formaţie şi am fost doborât de un Messerschmitt [109 -n.n.].

Toţi din formaţie fuseseră doborâţi deja. Avionul de vânătoare mi-a distrus două dintre cele patru motoare şi bombardierul a luat foc. Operatorul radio şi unul dintre mitraliori erau în partea din faţă a avionului şi au fost ucişi pe loc. Mitraliorul din cupola de sus a rămas fără muniţie, dar a continuat să mişte mitraliera ca să mai sperie avioanele de vânătoare. Nu şi-a părăsit postul şi a fost ucis şi el… Avionul luase foc şi intrase în picaj. Am pierdut controlul şi nici măcar nu ne puteam mişca mâinile din cauza forţei gravitaţionale… Când avionul a intrat în vrie şi se îndrepta spre pământ, copilotul şi cu mine am sărit prin partea dreaptă şi am putut să ne deschidem paraşutele, în timp ce cei care au sărit prin stânga au fost zdrobiţi de fuselaj…”

Din avioanele americane doborâte în acea zi au fost capturaţi 45 de aviatori americani (21 de ofiţeri şi 24 subofiţeri), cel mai mare în grad fiind căpitanul Anthony D. Polink, din Grupul 449 (Escadrila 719). Conform declaraţiilor prizonierilor americani pierderile m. suferite de Forţa 15 Aeriană această misiune s-au datorat faptului că escorta de vânatoare proprie nu a sosit la punctul de întâlnire cu bombardierele şi „s-a reîntors la baze imediat după pătrunderea deasupra teritoriului românesc, lăsând bombardierele singure tocmai când aveau mai mare nevoie de protecţie“. De asemenea, prizonierii americani au mai declarat că “aviaţia de vânătoare româno-germană a opus o puternică rezistenţă, atacând violent valurile de «Liberatoare» şi apropiindu-se uneori până la 20-30 m de inamic, urmărind distrugerea lui cu orice preţ.“”
http://magazinistoric.blogspot.ro/2014/05/o-zi-cu-soarele-intunecat-de-bombardiere.html

Monumentul Eroilor Americani din Parcul Cişmigiu. (Autor Foto: Ştefan Pahon. Sursă imagine: Panoramio). Este inscriptionat faptul că 378 de soldaţi americani „au murit la datorie în România pentru libertatea Europei şi gloria SUA”.

“Un monument dedicat piloţilor americani aminteşte despre bombardamentele din 1944 asupra Bucureştiului. O vreme a stat în curtea Muzeului Militar Naţional „Ferdinand I” din Bucureşti, ulterior fiind mutat cu onoruri în Parcul Cişmigiu. Acolo se află şi în ziua de astăzi.”
http://ioncoja.ro/doctrina-nationalista/la-4-aprilie-1944-au-murit-sfartecati-de-bombele-americane-2-942-romani-iar-2-126-au-fost-raniti/

Cimitirul Victimelor bombardamentului din 4 Aprilie 1944. Foto 2 Aprilie 2015

Nu contestăm prezenţa sau necesitatea unui asemenea monument. Sunt lucruri care s-au întâmplat demult. Istorie, cum ar veni. Deranjează însă starea deplorabilă a cimitirului 4 Aprilie şi ABSENŢA unui monument dedicat celor 5.524 morţi, 3.373 răniţi şi 44.974 sinistraţi bucureşteni, victime ale bombardamentelor din al doilea război mondial!

Locul lui ar fi în Parcul Gării de Nord, chiar în faţa intrării în Gara de Nord. „Cruzimii şi cinismului istoriei, într-un cuvânt uitării”, după cum s-a exprimat foarte plastic scriitorul Stelian Tănase, trebuie, ca societate, să îi răspundem pe măsura evenimentului ocultat! O minimă reparaţie morală pentru aceste victime trecute sub tăcere de cenzura românească din timpul celui de-al doilea război mondial.