Avem tendinţa de prea multe ori să luăm lucrurile de care ne bucurăm în fiecare zi for granted. Apa caldă, electricitatea, educaţia, sistemul de sănătate, dreptul de a vorbi limba noastră, dreptul de vot. Au fost în jurul nostru când ne-am născut şi par a fi invizibile, precum aerul… Sigur că nu sunt gratis, dar sacrificiile cu care au fost obţinute de generaţiile dinainte nu se văd, la şcoală nu se mai învaţă despre ele, nu mai au importanţă.

De fiecare dată când interacţionez cu angajaţii sistemului mă uit atent la ei. Majoritatea sunt tineri, îşi fac treaba cu profesionalism, ştiu să folosească instrumentele noi ale lumii noastre, au acces la baze de date. Chiar dacă le-a fost tăiat 25% din salariu nu-ţi cer şpagă şi nu-şi bat joc, nu se plâng, strâng din dinţi unii, alţii sunt mai îngânduraţi, dar dacă bonul cu numărul tău de ordine este la rând îşi dau tot interesul să rezolve, conform legii, problema cu care ai venit la ei. Cum ar veni îşi fac treaba pentru care îşi încasează salariul.

Dacă oamenii ăştia de la nivelele de jos ale sistemului îşi dau interesul şi funcţionează, îmi pun totuşi întrebarea de ce sistemul involuează, de ce merge totul din ce în ce mai prost, de ce cheltuielile sale de întreţinere cresc de la an la an, de ce satisfacţia utilizării lui scade, de ce investiţiile care se fac în el nu produc efecte benefice peste ani…

De câţiva ani sunt preşedinte al unei scări de bloc dintr-un bloc din Bucureşti. Înaintea mea unul dintre administratori fugise cu banii, un fost preşedinte era acuzat că folosise fondurile fără acoperire legală şi mai mult în interes personal. Erau certuri şi scandaluri fără încetare. Am nimerit în toiul unui asemenea scandal, am aflat că era de fapt o şedinţă a asociaţiei de locatari, eram un fresh face şi m-au ales preşedinte, deşi îi avertizasem că nu sunt omul de paie al nimănui.

Am angajat un administrator şi un cenzor, am făcut un total şi o listă de priorităţi. Omul care mă susţinuse cel mai abitir s-a dovedit a fi şi cel mai plin de critici. Apoi a început să aibă iniţiative personale al căror cost deloc nesemnificativ a încercat să îl strecoare pe gâtul asociaţiei, lucru pe care i l-am refuzat politicos, dar ferm. Am devenit astfel cel mai mare duşman al lui pentru că nu-şi imaginase o clipă că nu voi fi la fel de maleabil precum ceilalţi dinaintea mea din care făcuse cârpe de şters pe jos. Am ajuns să mă ameninţe cu moartea de faţă cu martori. Din păcate pentru el nu m-a impresionat cu textele lui cum că a tăiat la viaţa lui o grămadă de morţi aşa cum reuşea să bage în sperieţi femeile de serviciu si femeile singure de pe scară…

Munca de preşedinte la o asociaţie de proprietari nu e remunerată cu nimic, deşi cel care o face poartă toată răspunderea. I-am explicat tipului la timpul respectiv că o fac ca un experiment social, pentru că de bani nu duc lipsă. S-a uitat lung la mine. Nu îl condamn pentru această preconcepţie, am şi acum prieteni de familie care se uită la mine aşa, dubitativ, când le explic că nu-l cunosc pe Nicuşor Dan, dar îl susţin. Nu se poate aşa ceva, sigur am eu un interes…
Ideea este că mă pricepeam şi la construcţii şi la gestiune. Am semnat contracte cu firmele din bloc, am semnat contract de închiriere cu Romtelecom, am strâns fonduri, le-am investit în depozite la termen şi cu ele am montat repartitoare de căldură, am închis cu termopan toate ghenele, am reparat ţevile de la subsol, ghena, am pus gresie şi faianţă şi am refăcut hidroizolaţia de acoperiş. La ultima furnizorul a avut încredere să ne dea şi credit, pentru că nu aveam fonduri suficiente. Cu puţin noroc ne apucăm de termoizolaţia blocului şi poate la anul ne gândim la o instalaţie de încălzire solară, să mai reducem din costurile cu căldura şi apa caldă. Fără să scot un ban extra de la locatari, înafară de ce plăteau ei la întreţinere, deşi, legal, aveam acest drept, să le percep fonduri de reparaţii.

Ce vreau să spun eu – şi pot să probez prin exemplul meu personal – este că dacă esti dezinteresat material, vii dinafara sistemului, ai idee ce vrei să faci şi ai stomacul tare să-l scuturi de toţi profitorii din el, poţi să faci minuni. Bani sunt, slavă Domnului şi dacă nu sunt, se pot face rost, deşi e criză. Dacă ai caracter şi îţi plăteşti datoriile, nu e problemă să găseşti fonduri. Şi să şi rămâi în oficiul respectiv un termen mai îndelungat cât să poţi să implementezi o viziune pe termen mai lung. Pentru că oamenii apreciază pe oricine într-un post public care dă semne că se preocupă şi de altceva decât de propriul buzunar.

Am mai comentat pe listă despre cheltuielile nebuneşti care se fac în Bucureşti. Se plantează cu arbori superscumpi şi se instalează sisteme de udare automată pe trasee despre care se ştie dinainte că vor fi bărbierite de buldozer. Se reasfaltează bulevarde pentru că au apărute fisuri microscopice. Se schimbă inutil borduri. Alea tocmai schimbate se strică după câteva luni. Milioane de euro, dolari, lei cheltuite aiurea.

Lucrurile astea se întâmplă pentru că sistemul este bolnav. Aşa cum peştele de la cap se împute, aşa totul merge prost pentru că oamenii care ajung în vârful lui nu vin să-l gestioneze şi să-l îmbunătăţească, ci să profite de pe urma lui. Sunt exponenţii diverselor grupuri de interese şi ajung să fie sclavi ai clientelei lor care i-a ajutat să ajungă în oficiul respectiv. Şi cum nu au posibilitatea să cheltuie bani înafara bugetelor aprobate, se fac bugete pentru lucrări inutile sau cu preţuri umflate. Sau cu finalităţi agravante pentru sănătatea şi frumuseţea oraşului şi-aşa şubrezite. Care drenează resursele sistemului în direcţii în care nu se generează niciun fel de plusvaloare pentru utilizatorii lui… Anul acesta va fi primul în care se vor tăia ajutoarele de căldură. O directivă UE, ni se spune. Bani cheltuiţi aiurea este mai degrabă explicaţia, dobânzi scadente, etc. Ei şi-au făcut afacerile lor acum nu ştiu câţi ani, ne-au cerut după ce au ieşit Primar şi Consiliu… Şi li l-am dat… Acum a venit nota de plată!

Acum, după 22 de ani de democraţie, am învăţat şi noi care e treaba. Până în 1996 am votat cu inima, apoi am votat cea mai mică dintre relele care ni se putea întâmpla. La alegerile de anul acesta nu aveam de gând, pentru prima oară, să nu mă mai prezint… Pentru ce? Aceleaşi găşti, aceleaşi feţe patibulare, aceleaşi pomeni cu sărmăluţe, aceiaşi posesori de dosare penale, aceleaşi ajutoare sociale în prag de alegeri… Ce speranţă de reformă putem aştepta de la ei?

Şi dintr-odată un domn pe care îl respect foarte mult îmi trimite un mesaj prin care aflu că Nicuşor Dan candidează. Numele nu-mi spune nimic. Reverenţa pe care i-o port respectivului domn mă face să accesez situl candidatului şi … îmi pică faţa!!! Un intelectual adevărat, olimpic internaţional la matematică, studii la Sorbona, din 2006 pe baricade luptându-se cu toţi profitorii din sistem… Genul de om care ar fi putut să plece oricând, cum au făcut-o atâţia alţii, dar a preferat să rămână şi să lupte pentru ceea ce crede. Şi care are şi sânge în el să intre în arenă cu toate fiarele… Şi care are şi 23 de procese câştigate la activ… douăzecişitrei… Când o să mai avem noi vreodată un candidat ca acesta?

Detractorii lui spun că e procesoman. Serios? Prostia asta o poate spune doar cineva care nu a fost niciodată într-o sală de judecată din România. Eu numesc sistemul de justiţie românesc “maşina de tocat carne”. Vorbesc din experienţă personală. Nu are nici-o legătură cu ce se vede prin filmele americane. Este o experienţă dură, pentru oameni foarte bine pregătiţi juridic şi cu nervi tari. Să faci asta pro bono timp de 6 ani doar pentru o idee abstractă, cum ar fi Bucureştiul suportabil pentru Bucureşteni, asta este într-adevăr ceva de admirat. Am extrapolat în acel moment tot ce s-a putut face într-o scară de bloc la scara unei capitale europene… Wow! Din acel moment l-am susţinut fără echivoc!

Alţii spun că n-are nici-o şansă fără sprijin. Dar se referă la acel sprijin pe care îl oferă aceleaşi găşti de până acum, sprijinul care costă mult după… şi pe candidat şi pe bucureşteni… Or de asemenea “sprijin” nu are nevoie Nicuşor Dan.

La alegeri nu se prezintă în genere mai mult de 40% din populaţia cu drept de vot. Asta înseamnă ca aproximativ 20% din aceasta populaţie poate impune un candidat sau altul. Toate strategiile găştilor de până acum vizează acest procent de 20%. Or Nicuşor Dan nu are nevoie de acei 20%… El se poate baza pe mare parte din cei 60% care până acum nu au mers vreodată la vot pentru că nu au regăsit nimic pentru idealurile lor în oferta politică. Şi pentru care au votat alţii. Dintre toţi candidaţii la Primărie el este cel care are cea mai mare credibilitate. Nu o spun numai eu, o susţine şi domnul Andrei Pleşu. Este singurul care ar fi în stare să scoată la vot tinerii şi să primească şi sprijinul intelectualităţii bucureştene, de obicei atât de divizată în opinii.

Şi nu trebuie să facă circ, să ţuce mâini, să dea cu lopata sau cu mopul, să împartă sarmale sau să desfunde haznale în faţa camerelor de luat vederi, trebuie doar să fie el însuşi. Ştie unde sunt blocajele în sistem şi cine trebuie să plece din el ca să funcţioneze, ştie cum funcţionează rotiţele lui şi ce trebuie făcut în el ca să fie mai bine pentru toţi. Pentru că am crezut dintotdeauna şi cred în continuare în ideea că ne-ar fi mai bine fiecăruia daca ne-ar fi mai bine la toţi. Cam ăsta ar fi, cum ar veni, interesul meu personal, să ne fie bine la toţi. Şi cred în continuare că Bucureştiul are în tinerii lui energiile să repare răul săvârşit până acum, să se vindece şi să înflorească precum marile capitale ale Europei în rândul cărora a sosit timpul să intre.